Un nou început

De astăzi am început să lucrez împreună cu încă o bloggeriță la un nou proiect numit Next Generation. Dacă vă place acest blog vă garantez că vă va plăcea și acesta. Veți putea citi diverse articole, scrise în stiluri diferite, însă la fel de interesante și captivante. Sper să vă placă !

nextgeneration.ebloguri.ro

Ce a fost și ce a ajuns...

Festivalul Callatis, până nu demult o scenă pe care pășeau artiști români consacrați, dar și străini. Acum spectacolul este doar o umbră slabă a celui de altădată. Se poate spune că s-a transformat într-o punte de lansare pentru artiștii noi apăruți pe piață și o oportunitate pentru comercianții de tot felul să facă un profit mai avantajos decât într-o zi obișnuită. După o pauză de doi ani, în care scena plutitoare a fost părăsită și lăsată să devină o paragină, pe 23 august 2013 a răsunat din nou imnul festivalului în toată Mangalia. Am fost și eu acolo, nerăbdătoare să revăd spectacolul, dar am reușit să observ, fără să mă chinui prea tare, doar o lipsă destul de mare de fonduri. Printre artiștii prezenți reușeai cu greu să găsești un nume cât de cât important (de exemplu: Spitalul de urgență, Iuliana Pușchilă sau What's up), deci vă dați seama că de străini nici nu se punea problema. Cred că acesta este unul dintre motivele pentru care și spectatorii au fost mai puțini. Înainte în fiecare seară tribunele erau neîncăpătoare și dacă ajungeai mai târziu nu apucai locuri decât pe iarbă, însă chiar și de acolo puteai vedea tot ce se întâmplă datorită unui ecran mare montat în lateralul scenei (acum acesta lipsește cu desăvârșire). Totodată un element prezent la sfârșitul fiecărui spectacol și așteptat cu nerăbdare de toți cei prezenți și anume show-ul pirotehnic a fost inexistent. Ca să fie totul complet am avut parte și de un scandal provocat de rapperul What 's up care a cântat împotriva președintelui, moment în care prezentatoarea din acea seară a venit pe scenă și i-a smuls microfonul din mână.

Poate preluarea festivalului de către TVR de la primăria locală a condus la această schimbare a politicii lui. Nimeni nu poate să știe cu certitudine ce s-a întâmplat, dar cu siguranță sunt mulți cei care au fost dezamăgiți. Din păcate, în România, tot ceea ce este bun și apreciat este în același timp pe cale de dispariție. Așa s-a întâmplat cu festivalul Callatis, dar și cu alte lucruri. Acesta este adevărul și noi, oamenii obișnuiți, trebuie să ne împăcăm cu el și să ne conformăm.Totuși ar fi bine să realizăm că în mâinile noastre este schimbarea, doar trebuie să luptăm pentru a o înfăptui. 

Pe litoralul românesc

Pentru cei care nu au ajuns încă pe la mare sau pentru cei care se pregătesc să plece, m-am gândit să scriu ceva pe această temă.

Este o seară liniștită și senină, motiv pentru care m-am hotărât să mă plimb pe malul mării. Ajung pe plajă și calc pe nisipul fin, care îmi mângâie tălpile. Mă lovește, parcă în plină figură, mirosul acela specific de apă sărată, scoici și alge care îmi reînvie amintiri demult uitate. Liniștea este aproape mormântală, singurul sunet de pe fundal este cel al valurilor. Atmosfera este una propice pentru relaxare, fără tot felul de sunete neplăcute. Când cerul aproape că se întunecă în totalitate răsare și luna. Se ridică atât de încet, parcă puțin leneș, din mare având o culoare rozalie (este de o frumusețe rară). Toată această atmosferă contrastează puternic cu ceea ce se întâmplă pe timpul zilei. De cum ajungi pe plajă dimineața, somnoros și poate puțin mahmur, îți întinzi prosopul și te așezi "la prăjit". Nu durează prea mult până când își fac apariția vânzătorii ambulanți care aduc tot felul de "bunătăți" și încearcă să te atragă cu strigături de genul "Nămol, scoici, coliere avem !" sau "Poze la minut, la minut ! Faceți poze cu crocodilul !" ,care este de fapt o igoană :)). Nu te plictisești niciodată să îi asculți pentru că în fiecare an au câte un slogan nou, mai amuzant decât cel precedent. Când te ridici de pe prosop ca să vezi ce mai este prin jur poți să ai ghinionul să dai cu ochii de o tanti (destul de bătrână) cât ușa care s-a hotărât fără pic de jenă să facă topless. Nu pot să spun că sunt o mare fană a acestui obicei (nu mi se pare ok nici dacă ai o siluetă de invidiat), dar când ești ditamai femeia nu cred că este nimeni încântat să te vadă pe tine, în toată splendoarea, cum ți se revarsă toate cele. Este chiar scârbos :(. Dacă vrei neapărat mai bine te duci pe o plajă de nudiști, unde nu dranjezi pe nimeni. După o asemenea priveliște parcă vrei și mai mult să te răcorești în valurile mării. Nu știu dacă și alții au prins, dar eu am avut valuri în fiecare zi și pot spune că este chiar palpitant. Am luat câteva, care m-au băgat la fund, dar în rest a fost bine. Este o senzație ciudată la început pentru că nu apuci să te pregătești înainte și te trezești acoperit de apă, deschizi instictiv ochii și reușesti să te dezmeticești destul de repede ca să ieși la suprafață, fără să bei prea multă apă sau în cazul meu, fără să o tragi pe nas. Partea bună este că nu am mai avut parte de alge, dar pe mal se găseau niște meduze gigantice (părcă erau mutante).

Una peste alta vara la mare este extraordinar. Până la urmă treci peste neplăceri și ai parte de o vacanță de neuitat. Chiar dacă mulți nu preferă litoralul românesc, eu cred că dacă știi unde să te duci totul decurge bine.

P.S: Din păcate nu pot să pun o poză reprezentativă, dar mă revanșez când mă întorc în București.

Pacific Rim - un film pentru adepții SF-urilor

Azi am vizionat acum câteva săptămâni într-o sală destul de goală filmul Pacific Rim(sau mai pe românește, Cercul de Foc). Pelicula abordează subiectul tabu al “omuleților verzi” dintr-o altă perspectivă. De această dată extratereștrii apar sub forma unor dinozauri gigantici, iar un aspect mai special este faptul că ei nu vin din spațiu, ci din interiorul Pământului. Până la ora actuală s-au făcut numeroase filme care au la bază subiectul și fiecare l-a abordat diferit, însă proveniența acestor creaturi era întotdeauna spațiul.

Ca să vă captez puțin atentia cu privire la ce se întâmplă o să vă fac un scurt rezumat al acțiunii. În viitor se deschide o falie pe Pământ prin care ies extratereștrii. După ce aceștia produc distrugeri inimaginabile, marile puteri hotărăsc să își unească forțele pentru a-i înfrânge. Așa  apar Jaegerii. Aceștia sunt de fapt niște roboți controlați de doi piloți. Cei din urmă sunt “legați” printr-o “conexiune” la nivel mental, deci trebuie să fie compatibili psihic. Cu ajutorul acestor mașini oamenii reușesc să stăpânească extratereștrii pentru o perioadă, însă ei revin mai puternici și mai numeroși. Datorită noilor condiții conducătorii marilor puteri hotărăsc să lanseze o bombă nucleară în falie pentru a distruge definitiv atacatorii.

Dacă ceea ce v-am povestit eu până acum v-a stârnit interesul pentru acest film vă provoc să îl vizionați. Pot să vă spun că nu o să regretați și veți sta cu sufletul la gură până în ultimul moment. Pacific Rim este, după părerea mea, un SF clasic. Oare vor reușii Jaegerii să distrugă falia sau vor muri încercând ? Răspunsul la întrebare îl veți afla numai dacă vizionați filmul. Sper să vă placă ;)

Generația cu calculatorul în brațe

Chiar dacă multe persoane ar putea să spună că nu am dreptate, eu totuși am curajul să afirm că oamenii născuți după anul 2000 sunt membrii generației cu calculatorul în brațe. Cred că ei au scos capul într-o lume în care tehnologia este la putere și în care internetul este parte din viața fiecăruia. Din păcate acest lucru nu cred că are un impact benefic asupra lor. Toți copiii sunt din ce în ce mai perspicace și sunt ca un burete care acumuleaza și procesează constant informații pe care noi poate la vârsta lor nu le cunoșteam. Nu neg că cei născuți în '90 nu au avut acces la calculatoare sau televizoare color, dar ei au prins, să zic așa, o perioadă de început a acestor gadget-uri. Îmi aduc aminte că îmi plăcea foarte mult să mă uit la desene animate, să ies afară cu prietenii ca să ne jucăm și să stau cu orele la calculator încercând să termin diferite jocuri cu o grafică mediocră pentru vremurile actuale. Totuși toate aceste lucruri s-au schimbat, începând cu evoluția tehnologiei și îmbunătățirea graficii, dar și prin faptul că totul a devenit mai comercial. De exemplu, când eram eu mica erau desene precum Viața cu Louie, Copiii de la 402, Ce-i cu Andy ?, Familia de ce, Bobby etc. pe care le urmăream non-stop, ajunsesem să știu replicile pe de rost, dar ceea ce este diferit este faptul că aveau și o parte educativă (aveam multe lucruri de învățat din ele). Cu niște "cărămizi" de telefoane stăteam în fața blocului sau în curtea școlii și vorbeam ore în șir cu prietenii. Un lucru benefic este că noi eram atrași de sport și de alte activități. Ni se părea un lucru chiar extraordinar să învățăm ceva nou și să intrăm într-o comunitate care în timp să devină ca o a doua familie. Acum sunt tot felul de prostii de seriale și desene cu tot felul de monștrii și creaturi scârboase de care copiii în loc să se sperie sunt încântați și chiar încearcă să le imite atât comportamentul cât și limbajul. Cred că acesta este unul din motivele pentru care ei folosesc un limbaj răutacios, violent și unii chiar înjură. Am întâlnit, cu stupoare, pe stradă tot felul de "pitici" care îmi ajungeau până la brâu dar care scoteau pe gură tot felul de prostii (am rămas tablou). Marea majoritate stau numai cu ochiii în calculator sau în televizor în loc să iasă afară și să se joace cu prichindei de vârsta lor, să comunice, să își facă prieteni și să învețe anumite principii. Este păcat că am observat că fiecare generație de copii devine din ce în ce mai desteaptă și cred că ar trebui să își folosească intelectul  în scopuri pozitive și nu să îl irosească pe prostii. Când se întâlnesc fiecare puști se laudă cu noua lui tabletă sau cu noul lui joc, în loc să se joace cu păpuși, mașinuțe sau figurine. Aceste lucruri sunt la modă acum și pentru ei, care s-au născut într-o asemenea lume, este ceva perfect normal. Cred că părinții au cel mai mare impact asupra lor, ei sunt cei capabili să îi scoată din această lume și să îi împingă spre sport, arte sau alte discipline care ar putea să îi dezvolte fizic și psihic. Sper să nu mă considerați ipocrită, dar aceasta este părerea mea aș vrea să cred că cineva poate învăța ceva din spusele mele. Nici eu nu sunt perfectă, însă fac tot posibilul să îndrept ceea ce nu este bine.

Copil haios

Am descoperit acest clip și nu m-am putut opri din râs când l-am văzut așa că m-am gândit să îl postez ca să îl vedeți și voi. Copilul este foarte amuzant și inocent în același timp, el doar vrea să spună cum face rața. Uitați-vă și voi și descoperiți rezultatul ;)

Despre sport și altele

Când mergi pe stradă și întrebi un străin dacă a auzit vreodată de Nadia, Năstase sau Hagi o să îți spună că da. Sunt oameni și sportivi valoroși pe care România i-a dat lumii. Era lor a apus însă și acum trebuie să ne concentrăm pe noile talente. Din păcate cel mai bine promovat sport la ora actuală este fotbalul și nu este un lucru rău, însă fără să fiu răutăcioasă chiar dacă avem echipe decente din punct de vedere valoric, nu ne ridicăm la nivelul marilor puteri. Dat fiind acest lucru ar trebui să ne concentrăm atenția pe sporturile la care, în acest moment, ne pricepem cel mai bine și la care sportivii reușesc să ocupe cele mai înalte trepte ale podiumului european și mondial, anume scrima, gimnastica, handbalul și de puțin timp tenisul. Din nefericire condițiile nu sunt dintre cele mai bune și atunci când trăim într-o era a tehnologiei în care copiii stau mai tot timpul în fața calculatorului, tot mai puțini aleg să practice un sport. Aleg să fie sedentari și din acestă cauză rata obezității a crescut în ultimii ani. Spun din proprie experiență că este benefic pentru tineri să se apuce de un sport pentru că nu numai că își pot dezvolta musculatura, dar își dezvolta și mintea, învață ce înseamnă disciplina, respectul față de adversari(sau fairplay) și înțeleg că totul se caștigă prin foarte multă muncă și dăruire(cum se și spune: 99% transpirație și 1% talent). Trebuie să iubești ceea ce faci, să dai totul pentru că numai așa ajungi să ai și rezultate(pot să vă spun că este un sentiment unic, imposibil de descris în cuvinte când descoperi că toată munca ta a dat rezultate). Aceste principii se aplică și în viața de zi cu zi și este bine să le înveți de mic. Sincer trăiesc cu sufletul la gură de fiecare dată când un sportiv(mai ales când este român) ajunge să lupte pentru o medalie și când îl văd acolo, pe podium, cu medalia atârnându-i la gât mi se face pielea de găină. Pâțesc acest lucru nu pentru că sunt mândră că sunt de aceeași nație cu ei, ci pentru că știu, într-o anumită măsura, cum este viața lor din spatele concursurilor, cât de mult muncesc ca să ajungă să aibă o asemenea șansă. Cea mai mare mândrie o simt eu personal pentru nivelul la care a ajuns scrima. Pot spune că nu îmi vine să cred că reușim să cucerim lumea prin intermediul fetelor de la spadă și a băieților de la sabie, care ne reprezintă cu mândrie și onoare la fiecare concurs și se întorc acasă mereu cu cel puțin o medalie. Un alt lucru demn de lăudat este faptul că spre deosebire de fotbaliști care defilează cu viața privată pe la televizor, ei nu fac acest lucru și nu apar implicați prin media în tot felul de scandaluri rușinoase. Ei sunt doar un exemplu, cum ar trebui sa fie reprezentat demn sportul. Asta ar fi bine să vadă copiii la televizor ca să aibă întradevăr ce învăța, să vadă în ei un model și să își dorească să ajungă asemenea lor. Cred că sportivii de talia celor amintiți anterior sunt cei care ar trebui să câstige sute de mii de euro pentru performanțele lor și nu fotbaliștii(bine, aici nu îi bag pe toți în aceeași oala că mai sunt și excepții). Ar fi indicat să învețe și conducătorii țării să aprecieze sportul și sportivii la adevărata lor valoare, ar trebui să creeze condiții mai bune pentru antrenamente și să atragă cât mai mulți copii spre această lume pentru că cine reușește să o descopere își va da seama că este chiar specială, dar și grea.

Extratereștrii: mit sau realitate ?

Ideea de a aborda un subiect de genul acestuia mi-a venit datorită unui prieten foarte bun, care este destul de interesat de tot ceea ce cuprinde. Despre extratereștrii vorbește multă lume, s-au făcut filme, s-au scris și cărți, însă nimeni nu poate să ne spună cu certitudine dacă există întradevăr sau nu. Consider că singura organizație care ar putea să ne lămurească ar fi NASA, dar sincer nu cred că ar face publică o asemenea informație. Trecând peste asta aș vrea să îmi spun și eu părerea cu privire la subiect. Eu, în general, pentru a da crezare unui lucru, unei informații trebuie să am o dovadă palpabilă(recunosc că sunt puțin sceptică). Când mă gândesc la extratereștrii știu că încă nu există dovezi incontestabile așa că încerc să o iau puțin logic. Din câte se pare oamenii au descoperit doar aproximativ un sfert din univers, deci în acea parte necunoscută pot exista câteva planete (dacă nu char mai multe) capabile să susțină viață, asemenea Pământului. Eu cred că este posibil să existe un loc unde locuiesc așa zișii extratereștrii și poate și ei încearcă să descopere dacă mai trăiesc și alții ca ei. Adică poate chiar sunt ca noi, poate au și ei familii, case, locuri de muncă sau chiar un dialect. Nu se știe dacă sunt atât de neobișnuiți pe cât se vehiculează. Oamenii poate îi percep ca pe niște ciudați pentru că nu îi cunosc, dar nimeni nu se gândește că exista posibilitatea ca și ei să ne privească la fel. Eu nu cred că sunt niște omuleți verzi care fac tot felul de lucruri inexplicabile și comunică prin bipuri. Nu pot nega însă faptul că este foarte posibil ca ei să fie mai evoluați ca noi(asta datorită navelor spațiale,numite farfurii zburătoare, pe care se presupune că le au). Poate că într-o zi se vor dovedi mai deștepți ca oamenii și vor găsi o modalitate să comunice cu noi sau chiar să ne viziteze. Până atunci totul este sub semnul întrebării, dar totuși trebuie să luăm în considerare faptul că undeva acolo există viață și peste câțiva ani, sute sau poate chiar mii, vom face cunoștiință cu o nouă rasă.

De la carte la film

M-am hotărât să scriu acest articol după ce am urmărit trailer-ul pentru The Seventh Son, care se presupune că este un film inspirat din seria de cărți Cronicile Wardstone. Din păcate am rămas profund dezamăgită de faptul că nu au păstrat povestea, ci doar numele personajelor. Acesta este unul dintre multele exemple de filme care se presupune că se bazează pe cărți, dar modifica o mare parte din poveste. Se pare că este un lucru destul de practicat în industria cinematografiei, însă eu personal nu prea înțeleg de ce fac asta. Adică de multe ori povestea din carte este mult mai profundă, mai specială, mai interesantă decât cea din film, dar cred ca acesteia îi lipsesc efectele speciale, care sunt tot mai căutate.

Dar să o luăm din alt punct de vedere. Câți dintre voi au preferat să vadă un film decât să citească o carte ? Recunosc că până nu demult îmi plăcea și mie să fac acest lucru. Era mai simplu, mai ușor să îmi petrec o oră, două, trei, ca să văd un film decât să stau câteva zile sau săptămâni ca să citesc cartea (la mine durează mai mult să citesc dacă nu îmi place povestea :D). Totuși am descoperit că de multe ori nu știam anumite detalii, unele chiar importante sau care aveau un impact foarte puternic asupra poveștii. Am început să prefer cartea și nu am regretat. Chiar îmi place acum să citesc, apoi să văd ecranizarea și să număr diferențele dintre povești. E chiar palpitant :). Chiar și așa sunt filme pe care le aștept mult timp până să apară și chiar sunt curioasă să descopăr cum a tratat regizorul un roman sau o carte pe care eu am îndragit-o, dar în final, când văd ce a ieșit, sunt dezamăgită de rezultat. Este păcat că uneori acești oameni îi supără pe fanii care iubesc adevărata poveste. De multe ori ei încearcă să mai adauge personaje, întâmplări care să atragă mai mult publicul pentru a avea un profit mai mare în urma producției. Totul este doar pentru bani și din cauza asta se uită lucrurile esențiale, cum ar fi faptul că filmul ar trebui să spună o poveste cât de cât veridică în care spectatorii să se regăsească deoarece acest lucru îi va face să trăiască acțiunea cu sufletul la gură alături de personajele pe care le îndrăgesc. E adevarat că sunt și mici excepții, filme care respectă aproape cu strictețe cartea, cum ar fi The DaVinci Code sau Angels & Demons(dar trebuie să avem excepții care să întărească regula,nu ?).

Acum că eu mi-am spus punctul de vedere aș vrea să știu și părerea voastră. Deci ce alegeți: cartea sau filmul ? Ați fost și voi măcar o dată în situația mea ? Aștept cu nerăbdare părerile voastre ;)

Tragicomedia bacalaureatului 2013

Un nou an școlar încheiat, un nou bacalaureat ratat. Statisticile sunt și anul acesta dezastroase, doar 55,4 % promovabilitate, dar autoritățile sunt totuși bucuroase că procentul a crescut cu 11% . Cred că cea mai mare grijă a lor ar trebui să fie găsirea de soluții. Probabil că nu reușesc să vadă adevărata față a învățământului românesc. Ei consideră că prin introducerea conceptelor folosite în străinătate vor face un bine, dar nu este așa. Există o mare diferență între ce este la noi în învățământ și ce este în afară. Programa noastră este mult mai încărcată și învățăm lucruri pe care ei le învață mai târziu și treptat. Totodată, faptul că aproape în fiecare an se schimbă metodologia examenelor nu este tocmai benefic. Sistemul poartă o mare parte din vina rezultatelor slabe de la BAC. Bineînțeles că nu putem să îi privăm nici pe elevi de răspundere pentru că se pare că au devenit din ce în ce mai nepăsători și interesați de distracție, punând școala într-un plan secundar. Nu spun că trebuie să stea numai cu nasul în cărți, dar ar trebui să fie conștienți de importanța depașirii acestui examen al maturității. În România dacă nu reușești să îți iei bacalaureatul ești complet ratat, ca să folosesc o exprimare mai directă. Fără acest examen îți este practic imposibil să te angajezi. Bine, nu pot să spun nici că dacă reușești să termini o facultate ai șanse mult mai mari, dar totuși acestea există. Un alt aspect care nu ar trebui lăudat este promovarea prostiei. Televiziunile scot cam în fiecare an o serie de perle de la BAC, pe care le prezintă publicului larg. Este adevarat că este imposibil să te abții din a râde, dar asta ar trebui să ne alarmeze. Poate ar fi mai bine să nu mai fie publice aceste lucruri, ci mai degraba ar trebui să se promoveze lucrările bune, care ar putea fi un bun exemplu pentru ceilalți. Din toată această situație nu putem exclude profesorii. Și ei poartă o parte din vină pentru că unii dintre ei, nemulțumiți de salariile foarte slabe, nu își mai dau interesul cât ar trebui. Spun din proprie experiență că un elev învață mult mai bine la o materie, unde are un profesor pe care să îl îndrăgească și să îl respecte. Totuși unii învățători afișează o anumită superioritate, iar adolescenții nu apreciază acest lucru și pentru asta nu le fac o viață chiar ușoară în timpul orelor de curs. 

Anul acesta pe lângă situația neplăcută în care ne pun elevii nepregătiți, a apărut și scandalul șpăgii de la liceul   "Dimitrie Bolintineanu". Acesta pune într-o lumină și mai proastă învățământul românesc. Ceea ce este chiar amuzant este modul în care au abordat autoritățile situația. Cum să încerci să iei cu autocarele elevii pentru a-i transporta la poliție pentru audieri ? Cum să îi dezbraci până la piele ca să îi percheziționezi ? Ce sunt, infractori ? S-a ajuns prea departe. Acestor elevi li s-au încălcat niște drepturi și nu cred că vor uita prea curând experiența prin care au fost nevoiți să treacă. Este de-a dreptul inadmisibil ce s-a întâmplat. Nu cred că este prima oara când s-a dat șpagă, dar probabil că este prima oară când s-a descoperit acest lucru.

În încheiere vreau să spun că în fiecare an asistăm la un adevarat circ la care nu este nevoie să plătim bilet. Mai am doi ani până când voi da și eu bacalaureatul, dar sper că până atunci se va schimba și ceva în bine. Cu siguranță trebuie schimbat ceva, însă până când autoritățile vor conștientiza situația delicată în care ne aflăm, va trebui să dăm dovadă de răbdare, multă răbdare. Și în altă ordine de idei aș vrea să îi felicit pe cei care au reușit să ia bacalaureatul anul acesta ! Bravo și baftă la facultate !

Eminem și atât

Cred că mulți au auzit până acum de Eminem (sau  Marshall Bruce Mathers) , multe lucruri din media. De-a lungul anilor a fost implicat în tot felul de probleme, de scandaluri și a fost judecat de presă și de oameni în general. Sincer până de curând nu îi ascultam muzica și plecam urechea la ceea ce se auzea despre el, dând crezare la tot. Am realizat că am greșit.  În general, marea majoritate a rapperilor trăiesc într-o lume împânzită de droguri și lansează melodii cu cât mai multe înjurături fără nici o noimă., dar nu și Eminem. Ați fost vreodată atenți când ați ascultat o melodie de-a lui la versurile în sine ? Nu spun că el nu înjură însă mesajul pe care îl transmite este mult mai important și este cel care primează cu adevărat. Prin melodiile lui practic își pune sufletul pe tavă și ne prezintă povestea vieții lui. Este nevoie de mult curaj și determinare să intri într-o lume în care supremația este ocupată de cei de culoare. Acolo el a fost judecat numai pentru culoarea pielii, mulți nu i-au acordat atenție și nu au avut răbdare să îi descopere talentul. S-a ridicat la început singur participând la competiții de freestyle rapp, până când l-a cunoscut pe Dr. Dre. El a fost mentorul lui și primul care chiar a avut încredere în el și l-a încurajat. Cu ajutorul lui a început să pătrundă în industria muzicală. Nimeni nu a fost atent totuși la momentele grele prin care a trecut. Mama sa a fost acuzată că l-a abuzat pe fratele lui mai mic, a divorțat de soție iar aceasta nu l-a lăsat să își mai vadă fiica, sunt numai câteva dintre evenimentele care i s-au întâmplat. Este adevărat că a avut un moment de slăbiciune când a devenit dependent de Vicodin. Totuși lumea ar trebui să vadă că el a fost dependent de un medicament și nu de  un adevărat drog ca alți artiști. Cred că merita tot respectul că a reușit să se ridice de jos, din “groapa” în care a intrat pentru că a realizat că nu este un model de urmat pentru fiica sa. Se poate vedea cât de mult ține la ea din melodiile în care o regăsim (pe mine personal mă răscolesc extraordinar “When I’m gone” și "Mockingbird"). Tot ce a făcut, a făcut pentru ea. Lumea nu ar trebui să îl judece atât de aspru pentru că el ne dă o lecție de ambiție tuturor prin faptul că a trecut peste toate problemele și a reușit să iasă la suprafață mereu. Prin versurile lui încearcă să dea un exemplu tuturor oamenilor, care sunt destul de deștepți să le asculte, astfel încât alții să învețe ceva din greșelile pe care el le-a făcut.  A reușit să realizeze când a fost prea mult, când nu a mai putut să controleze lucrurile, a știut când să spună stop și să pună punct.

Calvar plătit

Călătoriile cu mijloacele de transport în comun sunt o adevărată aventură de cele mai multe ori, atât datorită condițiilor cât și datorită celorlalți călători. Pe parcursul unui drum putem întâlni tot felul de specimene de oameni, care mai de care mai interesanți. Cred că nu sunt singura care a dat până acum nas în nas cu persoane mai în vârstă printr-un autobuz. Nu vreau să fiu răutăcioasă dar nu pot să nu remarc faptul că ei consideră că totul li se cuvine doar datorită vârstei. Recunosc că mai sunt și excepții, însă marea majoritate a lor trăiesc cu această mentalitate. Nu de puține ori am întâlnit persoane care îti cer fără pic jenă locul pe un ton zeflemitor. Este adevarat, nu trebuie să fim nepăsători deoarece sunt unele persoane care au întradevăr nevoie să stea jos și sincer în cazul acestora mă ridic fără să fiu rugată. În acest caz simt eu că trebuie să le dau locul. Ceea ce este interesant este faptul că acești oameni sunt prea bine educați încât să nu te tragă de mânecă și rabdă stând în picioare dacă nici un tânăr nu se simte. Ceilalți însă, care mai au puțin și te ridică ei cu mana lor de pe scaun, nu țin cont că poate tu nu te simți bine sau cari ceva foarte greu și ai nevoie sa stai pe scaun. Trecând peste aceste categorii de oameni, în mijloacele de transport în comun ai uneori parte chiar de mici spectacole. Vedetele principale sunt ori cerșetorii, care mai nou am observat că recită “Luceafarul”, ori diverse persoane care se iau la harță din tot felul de motive, care mai de care mai neînsemnate, sau cei care vorbesc la telefon de parcă ar fi singuri în mașina. Totul parcă se amplifică în perioada verii când temperaturile ating valori mari. Atunci intervine un alt factor și anume căldura. Chiar dacă există teoretic mijloace de transport dotate cu aer condiționat ești chiar norocos dacă nimerești unul în care să și funcționeze. Dacă ai ghinionul să nu găsești atunci se pare că în prețul plătit pentru bilet este cumulată și o taxă pentru saună. Chiar dacă sunt deschise toate geamurile, caldura este insuportabilă și să nu mai vorbim de diferitele mirosuri, care mai de care mai speciale. În afară de faptul că te trec toate apele mai trebuie să suporți și ghionturile sau imboldurile celorlalți călători.  Să spunem că rezistați pentru că nu aveți încotro și trebuie să ajungeți la destinație, dar la sosire mai aveți un hop de trecut: lupta pentru supraviețuire (cunoscută și sub numele de coborâre). Trebuie să îți croiești drum prin aglomerație ca să te îndrepți spre usă, dai din coate și în cele din urmă reușești. Ușile se deschid, iar călătorii încep să coboare, dar brusc cei de afară sunt așa de nerabdători să intre încât încearcă să se urce și ei în același timp. Cu chiu cu vai reușești să ieși din îngrămădeală și să iei o gură de aer. Te simți ușurat că ai scăpat și încerci să îți faci o promisiune ție însuși că nu vei mai repeta experiența, dar din păcate nu poți să te ții de ea.

Așa este, de obicei, o călătorie cu “minunatele” noastre mijloace de trasnport în comun. Cu toate că plătim bani pentru a merge cu ele, nu reușesc să ne asigure un confort decent. Este un adevărat calvar de multe ori, dar suntem nevoiți să ne supunem, noi cei care nu avem încă un autoturism. La confort ar trebui să contribuie de asemenea și călătorii care ar fi bine să îi ia drept exemplu pe cei din străinătate și să învețe câteva reguli de bun simț. Poate dacă s-ar ține cont de aceste lucruri drumurile noastre spre serviciu, școală sau liceu ar fi mult mai plăcute.

Plouă...

Plouă de azi noapte de parcă ar fi toamnă și nu vară. Ca să fiu în ton cu toate postările de pe facebook pe baza acestui subiect și ca să îmi fac și eu de lucru m-am gândit să scriu ceva. Pe mine personal ploaia mă deprimă, mă adoarme, dar totuși îmi dă o stare de liniște, mă calmează. Mă enervează că suntem nevoiți să stăm în casă și să ne lăsăm pradă plictiselii care ne acaparează. Totuși trebuie să vedem partea plină a paharului: putem să stăm cu prietenii și să ne distrăm împreună. Dacă atmosfera este placută atunci putem să uităm de vremea de afară. Bineînțeles o zi ploioasă îți oferă ocazia perfectă să stai alături de ființa iubită și să petreceți timpul împreuna într-o atmosferă romantică. Pentru cei care încă sunt singuri ploaia este o ocazie perfectă de a se relaxa, de a-și pune ordine în gânduri și cine știe, poate de a născoci o idee nouă pentru un viitor proiect din viața lor. 

Eu stăteam azi și mă uitam pierdută pe fereastră. Auzeam stropii cum picurau pe geam și îi vedeam cum ricoșau de pe pervaz. În minte mi-au apărut diverse amintiri. Simțeam mirosul proaspăt și crud al ploii și gândul îmi zbura în tot felul de locuri. Îmi aduceam aminte cu plăcere și cu melancolie de momentele în care, pe o vreme ca acesta de azi, eu alergam fără oprire la antrenamentele din timpul pregătirii de vară, în perioada în care practicam atletism. În acele momente parcă nici vremea nu mai conta, munceam toți cot la cot ca o mare familie și ne și distram de minune. Acum mă uit în trecut cu tristețe că am renunțat, dar poate așa a fost să fie, poate dacă nu ar fi fost așa nu aș fi învățat atâtea lucruri și nu aș fi ajuns să mă descarc de sentimente prin scris. Ploaia mă face să reflectez asupra lucrurilor pe care le-am făcut și le-am zis, mă ajută să privesc de sus asupra acțiunilor mele. Pentru alții ploaia este altceva, ea este vremea perfecta pentru o ieșire, este cea care îi face să uite de griji. Nu știu de ce dar ei parcă sunt atrași de un magnet. Le place să simtă picăturile care le cad pe piele și apoi se preling ușor. Îi face să simtă o răcoare care le cuprinde tot corpul. Acest sentiment parcă îi trezește la viață, le trezește toate simțurile. Când toți ceilalți din jur se simt deprimați, ei atunci parcă sunt cuprinși de o euforie aparte.

În încheiere vreau să spun că ploaia afectează pe fiecare în parte diferit, fiecare simte și gândește în felul său. Totuși pot să spun că pe toți ploaia ne liniștește, ne oferă acea senzație de pace sau pentru unii este atmosfera perfectă pentru un somn scurt.

Sindromul popularității

Ce este popularitatea ? Poate mulți v-ați pus această întrebare măcar o dată până acum. Popularitatea este de fapt o calitate, acea calitate de a fi popular, de a fi faimos. În ziua de azi vedem multe persoane care aleargă orbește pentru a ajunge la ea. De obicei este inexplicabil de ce fac acest lucru. Pentru că nu există un motiv concret eu m-am gândit să îi cataloghez ca suferind de "sindromul popularității".

Cei care suferă de așa-zisul "sindrom al popularității" sunt oameni de toate vârstele. Ei ori au fost educați cu  acest pricipiu ca piatră de temelie, ori au învățat cu timpul de la alte persoane că această calitate este totul. Mulți dintre ei încep să își manifeste sentimentele cu privire la asta din școala generală, dar parcă acestea capătă o anvergură mult mai mare atunci când adolescenții ajung în liceu. Aici totul este privit de la o scară mai mare, sunt mai mulți oameni, deci automat să fii popular în rândul lor este o realizare. Când ești un nimeni printre ceilalți principalul tău scop este să îți faci cât mai mulți prieteni cu care ai lucruri în comun, sau cel puțin așa privim noi ceilalți lucrurile. Ei însă văd altfel ceea ce se întâmplă. Acești adolescenți încearcă să cunoască persoane care au capacitatea de a-i ajuta să urce pe scara socială. Să spunem că nu ar fii chiar un lucru de condamnat în primă fază, dar ceea ce este de fapt rău este că pentru a realiza ce își doresc ei calcă pe tot ce le stă în drum. Nu contează că își rănesc prietenii, persoanele care le-au fost alături în zilele lor cele mai negre și grele, ceea ce contează este că vor ajunge acolo, că vor atinge această calitate care în mintea lor este râvnită de toți. Abia în acel moment ei vor simți cu adevarat gustul victoriei, vor simți că sunt importanți, că au făcut ceva care va dăinui pe parcursul anilor. Totuși sunt aduși cu timpul cu picioarele pe pământ, parcă cineva le dă cu ceva în cap să îi trezească la realitate. Liceul se termină în patru ani. Tot ceea ce ei au muncit să realizeze se spulberă. Sunt nevoiți să pășească într-o lume complet nouă, unde nimeni nu-i cunoaște, unde trebuie să muncească și să se târască pe coate și genunchi ca să iasă la suprafață și să le demonstreze oamenilor din jur ceea ce pot să realizeze. Din păcate aceasta este realitatea; lumea nu acordă încredere unor copii(pentru că asta sunt ei în ochii celorlalți) care abia au terminat liceul. Urmează facultatea pentru unii, iar pentru ceilalți urmeaza munca grea. Parcă visul lor s-a spulberat, nu mai este totul roz și frumos.

Așa poate o să înțeleagă și ei, cei care aleargă neîncetat după popularitate, că în viață aceasta nu este nimic în comparatie cu alte lucruri, precum respectul celorlalți. Ar trebui să înțeleagă că este mai important să ai niște prieteni pe care să te poți baza la greu care să te ajute când ai nevoie și nu unii care se folosesc de ei pentru a ajunge să fie populari sau care le stau alaturi doar datorită acestei calități.  Se poate spune totusi ca este un fel de plata a politelor. Așa simt și cei populari ceea ce au simțit aceia pe care i-au folosit și ei la rândul lor. În viață trebuie să îți faci de multe ori un drum singur și dacă muncești din greu o să reușești să ajungi unde îți dorești, fără să te folosești de alții.

Cum a început totul...

Acum cam trei ani aveam o altă viziune despre scris și un alt mod de a compune. Scriam simplu și concis fără să mă bag în detalii și tot felul de alte chestii pe care le credeam fără rost. Eu consideram că este bine ceea ce fac și nu acceptam ca cineva să conteste acest lucru. Nici măcar cei apropiați nu credeau că am vreo șansă să schimb ceva, să îmbunătățesc sau să învăț să scriu cum ar trebui. Mi s-a spus că nu am treabă cu toată zona asta a literaturii și că văd lucrurile doar în alb și negru, nu există gri. Cred că poate aveau dreptate ,dar modul în care îmi subliniau acest lucru mă făcea să nu le accept sfaturile. Totuși într-o zi s-a întrezărit o rază de speranță. Am cunoscut pe cineva care a fost dispus să îmi arate unde greșesc, fără să îmi reproșeze asta și mi-a arătat cum aș putea să îndrept totul. Ea a avut încredere în mine și mi-a dat acel imbold să continui să scriu până când îmi iese cum trebuie. Este important să ai pe cineva aproape care să te îndrume. După ce am înțeles că atunci când compui ceva cititorul nu știe ce gândești tu și nu poate pătrunde în mintea ta dacă nu îi permiți, oferindu-i detaliile necesare, am început să scriu de plăcere. 

Odată cu toate acestea mi s-a dechis în fața ochilor o lume complet nouă și aparent necunoscută, în care totul este permis în aparență, dar în realitate nu e chiar așa. Aici prin literele așternute pe hârtie poți crea o lume nemaivăzută în care tu (scriitorul) ești păpușarul care controlează personajele și întâmplările. Poți schimba totul după bunul plac (mă rog, în limite aparent logice), atâta timp cât ceea ce construiești prin cuvintele tale are o anume cursivitate. Se pare că în viață cam toate lucrurile se pot învăța, inclusiv scrisul. Ai nevoie doar de puțină imaginație. Nu trebuie să te simți reținut în spatele unor bariere. Literatura este o lume care îti permite să îti dai frâu liber trăirilor, sentimentelor din viața cotidiană și să le transpui prin intermediul altor persoane pe hârtie. În acest fel cititorul are capacitatea să te înțeleagă și poate chiar să învețe din greșelile tale. Cred că prin scris ai posibilitatea chiar să te cunoști pe tine însuți. Atunci când scrii, cel puțin din punctul meu de vedere, cuvintele curg neîncetat din adâncul sufletului, vin fără să fie nevoie să le cauți prea mult. Totuși consider că o persoană care este noua în această lume, are nevoie de cineva, acolo în spate, care să o susțină, să îi ofere încredere și curaj să-și dea frâu liber emoțiilor.

Poate prin ce am scris aici va învăța cineva ceva și va înțelege că niciodată nu e prea târziu să înveți să faci un lucru dacă te străduiești măcar puțin. Aș vrea să îi mulțumesc celei care mi-a fost alături de trei ani încoace cu sfaturi și îndrumări care să mă ghideze în ceea ce scriu. Dacă nu ar fi fost ea probabil nu aș fi ajuns să compun acum în modul în care o fac, cu la fel de multă plăcere și încredere. Am avut un vis aparent imposibil, pe care totuși am reușit să îl îndeplinesc.