Plouă...

Plouă de azi noapte de parcă ar fi toamnă și nu vară. Ca să fiu în ton cu toate postările de pe facebook pe baza acestui subiect și ca să îmi fac și eu de lucru m-am gândit să scriu ceva. Pe mine personal ploaia mă deprimă, mă adoarme, dar totuși îmi dă o stare de liniște, mă calmează. Mă enervează că suntem nevoiți să stăm în casă și să ne lăsăm pradă plictiselii care ne acaparează. Totuși trebuie să vedem partea plină a paharului: putem să stăm cu prietenii și să ne distrăm împreună. Dacă atmosfera este placută atunci putem să uităm de vremea de afară. Bineînțeles o zi ploioasă îți oferă ocazia perfectă să stai alături de ființa iubită și să petreceți timpul împreuna într-o atmosferă romantică. Pentru cei care încă sunt singuri ploaia este o ocazie perfectă de a se relaxa, de a-și pune ordine în gânduri și cine știe, poate de a născoci o idee nouă pentru un viitor proiect din viața lor. 

Eu stăteam azi și mă uitam pierdută pe fereastră. Auzeam stropii cum picurau pe geam și îi vedeam cum ricoșau de pe pervaz. În minte mi-au apărut diverse amintiri. Simțeam mirosul proaspăt și crud al ploii și gândul îmi zbura în tot felul de locuri. Îmi aduceam aminte cu plăcere și cu melancolie de momentele în care, pe o vreme ca acesta de azi, eu alergam fără oprire la antrenamentele din timpul pregătirii de vară, în perioada în care practicam atletism. În acele momente parcă nici vremea nu mai conta, munceam toți cot la cot ca o mare familie și ne și distram de minune. Acum mă uit în trecut cu tristețe că am renunțat, dar poate așa a fost să fie, poate dacă nu ar fi fost așa nu aș fi învățat atâtea lucruri și nu aș fi ajuns să mă descarc de sentimente prin scris. Ploaia mă face să reflectez asupra lucrurilor pe care le-am făcut și le-am zis, mă ajută să privesc de sus asupra acțiunilor mele. Pentru alții ploaia este altceva, ea este vremea perfecta pentru o ieșire, este cea care îi face să uite de griji. Nu știu de ce dar ei parcă sunt atrași de un magnet. Le place să simtă picăturile care le cad pe piele și apoi se preling ușor. Îi face să simtă o răcoare care le cuprinde tot corpul. Acest sentiment parcă îi trezește la viață, le trezește toate simțurile. Când toți ceilalți din jur se simt deprimați, ei atunci parcă sunt cuprinși de o euforie aparte.

În încheiere vreau să spun că ploaia afectează pe fiecare în parte diferit, fiecare simte și gândește în felul său. Totuși pot să spun că pe toți ploaia ne liniștește, ne oferă acea senzație de pace sau pentru unii este atmosfera perfectă pentru un somn scurt.

Sindromul popularității

Ce este popularitatea ? Poate mulți v-ați pus această întrebare măcar o dată până acum. Popularitatea este de fapt o calitate, acea calitate de a fi popular, de a fi faimos. În ziua de azi vedem multe persoane care aleargă orbește pentru a ajunge la ea. De obicei este inexplicabil de ce fac acest lucru. Pentru că nu există un motiv concret eu m-am gândit să îi cataloghez ca suferind de "sindromul popularității".

Cei care suferă de așa-zisul "sindrom al popularității" sunt oameni de toate vârstele. Ei ori au fost educați cu  acest pricipiu ca piatră de temelie, ori au învățat cu timpul de la alte persoane că această calitate este totul. Mulți dintre ei încep să își manifeste sentimentele cu privire la asta din școala generală, dar parcă acestea capătă o anvergură mult mai mare atunci când adolescenții ajung în liceu. Aici totul este privit de la o scară mai mare, sunt mai mulți oameni, deci automat să fii popular în rândul lor este o realizare. Când ești un nimeni printre ceilalți principalul tău scop este să îți faci cât mai mulți prieteni cu care ai lucruri în comun, sau cel puțin așa privim noi ceilalți lucrurile. Ei însă văd altfel ceea ce se întâmplă. Acești adolescenți încearcă să cunoască persoane care au capacitatea de a-i ajuta să urce pe scara socială. Să spunem că nu ar fii chiar un lucru de condamnat în primă fază, dar ceea ce este de fapt rău este că pentru a realiza ce își doresc ei calcă pe tot ce le stă în drum. Nu contează că își rănesc prietenii, persoanele care le-au fost alături în zilele lor cele mai negre și grele, ceea ce contează este că vor ajunge acolo, că vor atinge această calitate care în mintea lor este râvnită de toți. Abia în acel moment ei vor simți cu adevarat gustul victoriei, vor simți că sunt importanți, că au făcut ceva care va dăinui pe parcursul anilor. Totuși sunt aduși cu timpul cu picioarele pe pământ, parcă cineva le dă cu ceva în cap să îi trezească la realitate. Liceul se termină în patru ani. Tot ceea ce ei au muncit să realizeze se spulberă. Sunt nevoiți să pășească într-o lume complet nouă, unde nimeni nu-i cunoaște, unde trebuie să muncească și să se târască pe coate și genunchi ca să iasă la suprafață și să le demonstreze oamenilor din jur ceea ce pot să realizeze. Din păcate aceasta este realitatea; lumea nu acordă încredere unor copii(pentru că asta sunt ei în ochii celorlalți) care abia au terminat liceul. Urmează facultatea pentru unii, iar pentru ceilalți urmeaza munca grea. Parcă visul lor s-a spulberat, nu mai este totul roz și frumos.

Așa poate o să înțeleagă și ei, cei care aleargă neîncetat după popularitate, că în viață aceasta nu este nimic în comparatie cu alte lucruri, precum respectul celorlalți. Ar trebui să înțeleagă că este mai important să ai niște prieteni pe care să te poți baza la greu care să te ajute când ai nevoie și nu unii care se folosesc de ei pentru a ajunge să fie populari sau care le stau alaturi doar datorită acestei calități.  Se poate spune totusi ca este un fel de plata a politelor. Așa simt și cei populari ceea ce au simțit aceia pe care i-au folosit și ei la rândul lor. În viață trebuie să îți faci de multe ori un drum singur și dacă muncești din greu o să reușești să ajungi unde îți dorești, fără să te folosești de alții.

Cum a început totul...

Acum cam trei ani aveam o altă viziune despre scris și un alt mod de a compune. Scriam simplu și concis fără să mă bag în detalii și tot felul de alte chestii pe care le credeam fără rost. Eu consideram că este bine ceea ce fac și nu acceptam ca cineva să conteste acest lucru. Nici măcar cei apropiați nu credeau că am vreo șansă să schimb ceva, să îmbunătățesc sau să învăț să scriu cum ar trebui. Mi s-a spus că nu am treabă cu toată zona asta a literaturii și că văd lucrurile doar în alb și negru, nu există gri. Cred că poate aveau dreptate ,dar modul în care îmi subliniau acest lucru mă făcea să nu le accept sfaturile. Totuși într-o zi s-a întrezărit o rază de speranță. Am cunoscut pe cineva care a fost dispus să îmi arate unde greșesc, fără să îmi reproșeze asta și mi-a arătat cum aș putea să îndrept totul. Ea a avut încredere în mine și mi-a dat acel imbold să continui să scriu până când îmi iese cum trebuie. Este important să ai pe cineva aproape care să te îndrume. După ce am înțeles că atunci când compui ceva cititorul nu știe ce gândești tu și nu poate pătrunde în mintea ta dacă nu îi permiți, oferindu-i detaliile necesare, am început să scriu de plăcere. 

Odată cu toate acestea mi s-a dechis în fața ochilor o lume complet nouă și aparent necunoscută, în care totul este permis în aparență, dar în realitate nu e chiar așa. Aici prin literele așternute pe hârtie poți crea o lume nemaivăzută în care tu (scriitorul) ești păpușarul care controlează personajele și întâmplările. Poți schimba totul după bunul plac (mă rog, în limite aparent logice), atâta timp cât ceea ce construiești prin cuvintele tale are o anume cursivitate. Se pare că în viață cam toate lucrurile se pot învăța, inclusiv scrisul. Ai nevoie doar de puțină imaginație. Nu trebuie să te simți reținut în spatele unor bariere. Literatura este o lume care îti permite să îti dai frâu liber trăirilor, sentimentelor din viața cotidiană și să le transpui prin intermediul altor persoane pe hârtie. În acest fel cititorul are capacitatea să te înțeleagă și poate chiar să învețe din greșelile tale. Cred că prin scris ai posibilitatea chiar să te cunoști pe tine însuți. Atunci când scrii, cel puțin din punctul meu de vedere, cuvintele curg neîncetat din adâncul sufletului, vin fără să fie nevoie să le cauți prea mult. Totuși consider că o persoană care este noua în această lume, are nevoie de cineva, acolo în spate, care să o susțină, să îi ofere încredere și curaj să-și dea frâu liber emoțiilor.

Poate prin ce am scris aici va învăța cineva ceva și va înțelege că niciodată nu e prea târziu să înveți să faci un lucru dacă te străduiești măcar puțin. Aș vrea să îi mulțumesc celei care mi-a fost alături de trei ani încoace cu sfaturi și îndrumări care să mă ghideze în ceea ce scriu. Dacă nu ar fi fost ea probabil nu aș fi ajuns să compun acum în modul în care o fac, cu la fel de multă plăcere și încredere. Am avut un vis aparent imposibil, pe care totuși am reușit să îl îndeplinesc.